Detalii Post

Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone

Cartile sunt pe primul loc in ierarhia lucrurilor la care tin (oamenii nu sunt lucruri, asadar ii excludem pentru moment). Mi-a fost drag de ele de cand ma stiu – la scoala citeam tot ce se cerea in plus (tin minte ca o socam pe bunica-mea cu zecile de plase pline cu carti pe care le caram dupa mine la inceputul vacantei), am citit ca sa impresionez baieti sau pur si simplu sa fug de lumea pe care n-o intelegeam la 13 ani, mi-am facut prieteni care lucreaza in edituri si librarii (oamenii care poate iubesc cartile cel mai mult si mai mult), scriu uneori pe blogul Carturesti si merg la festivaluri de literatura; chiar si azi cei mai multi bani din bugetul meu inspre carti se duc.

11219625_905800636124589_5414095500442612941_n

Photo credits: Fabrik

Imi place sa le am, sa le miros, sa le citesc, sa povestesc despre ele, sa le vad asa, teancuri, frumos aranjate in casa. Anul asta mi-am facut ziua la Anthony Frost English Bookstore, iar prietenii mei au fost invitati sa isi cumpere cate o carte cadou, in loc sa imi aduca mie cadouri. Dintr-o carte citita anul trecut am aflat ca cel mai simplu si greu in acelasi timp este sa ceri ajutorul (Amanda Palmer, The Art of Asking, care va aparea cat de curand tradusa si in romana la Editura Vellant) – oamenii pot zice nu, dar de multe ori vor zice da, trebuie numai intrebati.

Pe celalalt plan sunt oamenii. Am avut noroc, cred, sa ma invart in zona cultural-artistica, desi nu profesez in directia asta; am multi prieteni scriitori, fotografi, desenatori, actori, muzicieni etc. Prietenia si atentia lor ma onoreaza si induioseaza – sunt niste oameni speciali, iar ceea ce ei creeaza imi imbogatesc sufletul si mintea. Dar prietenii mei au si-un cusur vizibil pentru ecuatia de fata – cel mai probabil nu au citit cartea Amandei si de cele mai multe ori nu cer ajutorul.

E-atat de usor e sa legi lucrurile cand vrei sa faci un bine – lasi cuvintele sa iti iasa din gura, sa pluteasca un pic in aerul dintre tine si celalalt, pana cand celalalt le inghite cu mintea si zice DA! Cam asa a fost si intamplarea de mai jos.

Pe Ioana Cirlig si Marin Raica i-am cunoscut prin 2013 datorita proiectului lor, Post-Industrial Stories. Erau deja de vreun an mutati in zona Vaii Jiului, unde faceau fotografii pe film cu oamenii si ramasitele industriei miniere. Le-am cumparat o fotografie, ne-am intalnit, ne-am imprietenit. Pe repede-nainte – e sfarsit de octombrie 2015 si cei doi lanseaza la Bucuresti cartea proiectului. Sunt pe fuga – au scos cartea de la tipar, dar in doua zile pleaca iar in Vale.

La eveniment ma intalnesc cu Bumbut. Pe Cosmin il stiu de vreo zece ani, dar ne vedem rar – de vreo trei ani s-a mutat intr-o rulota cu jurnalista Elena Stancu si umbla teleleu dupa subiecte. Vorbim de una, de alta, il intreb daca mai are pe undeva Transit si numere din Punctum, ca mi-ar placea sa le cumpar (Transit e una dintre cele mai frumoase carti de fotografie despre Romania – imagini pe film alb-negru cu trenuri, oameni, sine si ceata; a aparut la Humanitas in 2002 si e de negasit; Punctum e-o revista de fotografie editata de Cosmin si Elena – a avut viata scurta: cinci numere in 2009-2010); el imi spune ca are un pod plin cu carti si reviste (inclusiv Bumbata, cartea cu fotografii si marturii din Penitenciarul de Maxima Securitate de la Aiud), dar ca nu se poate ocupa de ele, ca pleaca-n Cuba, apoi prin tara cu rulota.

rsz_img_4958

Photo credits: Catalina Miciu

Cu gandul la Amanda, dar in sens invers, ma ofer sa fac eu asta – sa fiu ingerul pazitor al acestor carti, sa nu le manance praful intr-un pod, sa le trimit catre doritori. Le spunem ideea si Ioanei si lui Marin, care sunt incantati – nici ei nu au timp sa isi trimita creatia in lume. In cateva zile am acasa teancuri de carti si reviste.
Fotografii dau de veste, oamenii imi scriu, eu invat sa folosesc aplicatia de selfAWB de la Fan Courier, fac pachete, in Bucuresti le transport personal, tin evidenta platilor (toate sumele stranse sunt donate catre autorii cartilor), scriu mailuri de multumire si ma bucur la bucuria oamenilor care isi dorisera cartile si nu stiau de unde sa le ia. Intre timp, impreuna cu echipa DoR incropim si-un tip de abonament care include una dintre cele doua carti.

Daca ar exista o explicatie de ce fac asta, ar fi una personala – simt ca multe dintre lucrurile pe care le primesc, din iubire sau noroc, trebuie intoarse. Uneori catre aceiasi oameni, alteori ca un bine general pe care il faci universului. Cel mai probabil asta e felul meu de a le multumi unor prieteni care, prin ceea ce fac, mi-aduc frumos in viata.

 —

Despre Catalina Miciu—catalina.miciu@gmail.com
Si-a dorit sa fie jurnalist, dar a ajuns om de comunicare in domeniul bancar. Cand nu merge la teatru sau la vernisaje, lucreaza la dezvoltarea unei aplicatii pentru plati. Foloseste bicicleta prin oras, citeste multa proza scurta si viseaza sa isi publice a doua poveste pentru copii.

Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone